De ce dreptul la un proces echitabil este relativ
Drepturile și libertăţile prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia) şi în Protocoalele adiţionale la Convenţie pot fi împărţite în două mari categorii:
- 1-Drepturi absolute = drepturi/libertăţi de la care nu există excepții și de la care nu se poate deroga niciodată şi în nicio împrejurare (nici în caz de război sau de pericol public ce ameninţă viaţa unei naţiuni)
- 2—Drepturi relative = drepturi/libertăţi de la care există excepții sau de la care se poate deroga, temporar, în situaţii excepţionale (în caz de război sau sau de pericol public ce ameninţă viaţa unei naţiuni).
Astfel, în articolul 15 paragraful 1 din Convenţie, articol intitulat sugestiv „Derogare în caz de stare de urgenţă”, se prevede că în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, statele semnatare pot lua măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi, măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie. Măsurile derogatorii pot fi luate numai temporar (art. 15 par. 3 din Convenţie).
În articolul 15 paragraful 2 din Convenţie sunt prevăzute expres anumite drepturi/libertăţi de la care nu se poate deroga niciodată, nici în caz de război sau de pericol public major. Printre aceste drepturi de la care nu se poate deroga niciodată şi pentru niciun motiv nu este menţionat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut în articolul 6 din Convenţie.
În consecință, din punct de vedere teoretic, dreptul la un proces echitabil nu poate fi încadrat printre drepturile absolute. Pentru că admite derogări în caz de stare de urgenţă.
Aceasta nu înseamnă, însă, că pe timp de pace sau în lipsa unui pericol public major, dreptul la un proces echitabil poate cunoaşte excepţii/derogări. Cu alte cuvinte, în vremuri „normale” dreptul la un proces echitabil trebuie respectat integral. Dar, în vremuri „excepţionale”, acest drept poate cunoaşte unele limitări (de exemplu, prin simplificarea sau urgentarea unor proceduri judiciare), ţinând cont de situaţia excepţională în care se află statul respectiv.
O situaţie similară există şi în cazul dreptului la libertate şi la siguranţă, prevăzut în articolul 5 din Convenţie. Nici acest drept nu este menţionat în articolul 15 paragraful 2 din Convenţie printre drepturile de la care nu se poate deroga niciodată şi pentru niciun motiv.
Dar, ca și în cazul dreptului la un proces echitabil, pe timp de pace sau în lipsa unui pericol public major, dreptul la libertate şi siguranţă nu poate cunoaşte excepţii/derogări. Restrângerile acestui drept sunt posibile numai în situaţii excepţionale, mai precis în cazul stării de urgenţă la care se referă articolul 15 paragraful 1 din Convenţie.
Exemplul Franței
Un exemplu practic în acest sens îl reprezintă situaţia din Franţa. După atentatele teroriste din 13 noiembrie 2015, soldate cu 130 de morţi şi peste 350 de răniţi, în Franţa a fost adoptată de parlament o lege prin care s-a declarat, temporar, starea de urgenţă şi au fost adoptate măsuri derogatorii de la unele drepturi/libertăţi prevăzute în Convenţie. Măsurile afectează, printre altele, dreptul la viaţa privată (de exemplu, sunt permise percheziţiile administrative, care nu sunt autorizate de către un judecător), dreptul la libertate şi la siguranţă (de exemplu, o specie de arest la domiciliu care poate fi dispus de ministrul de interne, în loc de un judecător).
Desigur, este de nedorit orice restrângere a unui drept prevăzut în Convenţie. Cu toate acestea, trebuie precizat că există şi este prevăzută expres chiar în corpul Convenţiei, în art. 15, posibilitatea ca, în situaţii excepţionale („în caz de stare de urgenţă”), unele drepturi să poată fi restrânse. Din păcate, terorismul poate genera astfel de situaţii. Faptul că, temporar, a luat unele măsuri care derogă de la Convenţie, dar care sunt conforme cu art. 15 din Convenţie, nu face din Franţa un stat mai puţin democratic decât era şi este.
