Noi competențe CEDO intră în vigoare din august 2018

/0 Comentarii/în , /de

Atenție! Modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO)!
De la 1 august 2018 va intra în vigoare Protocolul nr. 16 la CEDO

În cadrul unui proces desfăşurat în faţa instanţelor naţionale, părţile (direct sau prin avocat) vor avea la dispoziţie un nou mijloc procedural pentru asigurarea unei calităţi mai ridicate a actului de justiţie: cererea adresată, după caz, Curţii de apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, de a solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului formularea unui aviz consultativ asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în CEDO şi în protocoalele sale.

 

Ca orice act cu caracter normativ, CEDO a suferit şi va suferi modificări, în funcţie de problemele nou apărute în sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor, precum şi în legătură cu necesitatea creşterii eficienţei activităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv prin reducerea efectului de supraîncărcare cu dosare a instanței europene.

Actele juridice prin care CEDO suferă modificări şi/sau completări sunt denumite protocoale.

Protocolul nr. 16 a fost adoptat, ca text, de Comitetul Miniştrilor în anul 2013 si a fost semnat de Romania în octombrie 2014. El va intra în vigoare la 1 august 2018, întrucât a fost ratificat de 10 state părţi la CEDO, astfel cum se prevede în art. 8 din respectivul protocol.

Protocolul nr. 16 are ca obiect principal extinderea competenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de a formula avize consultative.

Scopul acestui protocol este unificarea jurisprudenței statelor părți în chestiunile privind drepturile prevăzute în CEDO și, prin aceasta, reducerea semnificativă a numărului de cereri (cauze) adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Şi în prezent, potrivit art. 47-49 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate să emită, dar numai la cererea şi pentru uzul Comitetului Miniştrilor, avize motivate, cu rol consultativ, asupra problemelor juridice privind interpretarea CEDO şi a protocoalelor sale. Totuşi, aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în art. 2-14 ale CEDO şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea Europeana sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în CEDO.

Protocolul nr. 16 prevede, în esență, că avizele consultative vor putea fi solicitate Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de către instanțele supreme și tribunalele din statele părţi, care vor fi nominalizate de fiecare stat parte, printr-o declaratie, asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele sale.

Cu ocazia semnării protocolului, România a depus și o declarație în care a precizat care sunt instanțele romȃne care vor putea solicita un aviz consultativ Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceste instanțe sunt:
-Curtea Constituțională
-Ȋnalta Curte de Casație și Justiție
-Curțile de apel

Instanţele naţionale pot cere avizul Curţii doar în cadrul unei cauze care se află pe rolul lor, spre soluţionare.

Cum va funcționa în practică noul protocol

Cererea de aviz consultativ este examinată de un colegiu format din 5 judecători ai Marii Camere, care se pronunță asupra admisibilității cererii (apreciază dacă respectiva cerere se referă sau nu la chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în CEDO şi în protocoalele sale). Dacă solicitarea de aviz este considerată admisibilă, Marea Cameră din cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului va emite un aviz consultativ.

Avizul consultativ este motivat, se comunică instantei nationale care l-a solicitat (de exemplu, instanței române), se publică şi nu are caracter obligatoriu. Cu toate că nu are caracter obligatoriu, în practică, acest aviz va avea, totuşi, o forţă juridică deosebit de puternică, având în vedere că este emis de Marea Cameră, “instanţa supremă” din sistemul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ca urmare, orice cerere individuală adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului care ar fi motivată contrar soluției/argumentaţiei dintr-un aviz consultativ al Marii Camere, va fi, în mod real, lipsită de (orice) şanse de reuşită.

Deci, în cadrul unui proces desfăşurat în faţa instanţelor naţionale, părţile (direct sau prin avocat) vor avea la dispoziţie un nou mijloc procedural pentru asigurarea unei calităţi mai ridicate a actului de justiţie: cererea adresată, după caz, Curţii de apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, de a solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului formularea unui aviz consultativ asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în CEDO şi în protocoalele sale. Acele chestiuni de principiu pentru care se cere avizul trebuie să se afle în legătură directă cu problemele de drept generate de speţa respectivă.

Desigur, instanţele naţionale nu sunt obligate să dea curs, în mod automat, unei cereri formulate de o parte pentru solicitarea unui aviz consultativ de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci vor aprecia, de la caz la caz, dacă sunt întrunite sau nu condiţiile necesare pentru sesizarea instanţei europene.

Mai mult ca sigur, Marea Cameră va crea şi dezvolta o jurisprudenţă care va detalia condiţiile ce trebuie îndeplinite de o problemă de drept dintr-o anumită speţă pentru ca solicitarea unui aviz să fie considerată admisibilă de către instanţa europeană. Probabil, și pentru a preveni un val de solicitări de avize consultative, prin care s-ar putea ajunge la o supraaglomerare a Marii Camere.

Ţara noastră fiind printre fruntaşii plângerilor adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-ar putea ca o poziţie fruntaşă să-i revină şi cu privire la numărul cererilor de avize consultative care vor fi formulate. Cu o legislaţie naţională atât de confuză şi de contradictorie, nici n-ar fi de mirare.

Despre implementarea hotărârilor CEDO, ce putem învăța comparând România cu Norvegia

/0 Comentarii/în , /de

Aparent cele două state nu suportă comparație. Totuși, după cum spun partenerii norvegieni din acest proiect, există lucruri de învățat din experiența norvegiană. Așa s-a născut studiul de mai jos, despre implementarea hotărârilor CEDO la noi și la ei, și ce putem învăța din această comparație aparent imposibilă.

Citește Raportul „Despre implementarea hotărârilor CEDO – ce putem învăța comparând România cu Norvegia”

Noul formular CEDO pentru 2016

/în , /de

Un nou formular de cerere a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2016. Modificările sunt minore : noul formular cuprinde, în original, şi semnătura avocatului, alături de cea a reclamantului, iar rubrica în care partea trebuie să menţioneze explicaţiile sale pentru articolul invocat conţine 2 pagini, dar şi menţiunea Curţii pe formular: Vă rugăm să respectați strict numărul de pagini prevăzut pentru această rubrică.

Reclamanții și reprezentanții lor trebuie să utilizeze versiunea actuală a formularului de cerere de la 1 ianuarie 2016 altfel plângerea lor va fi declarată inadmisibilă.

Cererea va fi respinsă în baza articolului 47 din Regulamentul Curții dacă trimiteți o procură (împuternicire avocaţială) separată fără să furnizați o explicație convingătoare pentru  nerespectarea procedurii standard.

Descărcați noul Formular CEDO 2016 – și găsiți aici un ghid pentru completarea cererii, pas cu pas.

Acest document este un formular și trebuie salvat local (pe computer) înainte de a fi completat. Nu poate fi deschis direct în browser

 

Tot de la 1 ianuarie 2016 a intrat în vigoare şi noul formular de Procură.

Acest formular de procură trebuie utilizat doar în cazul în care reclamantul nu era reprezentat la momentul completării formularului de cerere sau în cazul în care reclamantul dorește să desemneze un alt reprezentant decăt cel desemnat în formularul de cerere deja transmis Curții.

Descărcați și noul Formular de procură 2016

Curtea trebuie să motiveze orice hotărâre sau decizie?

/1 Comentariu/în , /de

 

Răspunsul este da, întrucât, potrivit art. 45 par. 1 din Convenţie, orice hotărâre şi decizie care declară cererile admisibile sau inadmisibile trebuie să fie motivată.

Dacă este aşa, următoarea întrebare este de ce reclamanţii nu primesc întotdeauna o copie a deciziei prin care Curtea respinge cererea ca inadmisibilă şi, în loc de decizie, primesc o scrisoare prin care sunt doar informaţi, pe scurt, că respectiva cerere le-a fost respinsă.

“De vină” pentru primirea, uneori, a unei scurte scrisori în loc de copia deciziei motivate de inadmisibilitate este Regulamentul Curţii (“Rules of Court”).

Desigur că, asaltată de valul de cereri, Curtea a încercat, prin Regulament, adoptarea unor soluţii practice de degrevare, de simplificare a activităţii sale. Regulamentul Curţii nu putea, însă, să prevadă că unele decizii de inadmisibilitate nu se motivează, pentru că asta ar contraveni Convenţiei, care stipulează expres în art. 45 par. 1 că orice hotărâre sau decizie trebuie să fie motivată.

În această situaţie, pentru a nu contraveni Convenţiei, dar, în acelaşi timp, şi pentru a degreva oarecum Curtea, Regulamentul a prevăzut că anumite decizii de inadmisibilitate nu mai trebuie să fie comunicate părţilor, care vor fi doar înştiinţate printr-o scrisoare cu privire la soluţia de respingere a cererii. Deci, şi aceste decizii de inadmisibilitate sunt motivate, doar că nu sunt comunicate. E mai simplu şi mai practic. Pentru Curte.

Care decizii de inadmisibilitate nu se comunică părţilor, care vor primi, în schimb, o scurtă scrisoare de informare?

  1. În primul rând, nu se comunică nicio decizie de inadmisibilitate pronunţată de judecătorul-unic (un complet al Curţii format dintr-un singur judecător). Judecătorul-unic soluţionează o cauză în situaţia în care ea este vădit inadmisibilă (regula 33 pct.4 şi regula 52A pct. 1 din Regulament). Astfel de situaţii există atunci când, de exemplu, din actele dosarului rezultă foarte clar că reclamantul nu a epuizat căile interne de recurs (nu a exercitat un apel sau un recurs la care avea dreptul potrivit legii naţionale) sau că reclamantul a depăşit termenul maxim de 6 luni pentru sesizarea Curţii. Mai nou, poate fi vorba şi despre caracterul vădit neimportant al prejudiciului suferit de reclamant.

Un caz întâlnit relativ frecvent, în care reclamanţii primesc în loc de decizia de inadmisibilitate o scrisoare de informare că “au pierdut” cazul este cel al unor cereri privind imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Dacă reclamantul nu a făcut dovada că anterior sau chiar după sesizarea Curţii a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013, Curtea a considerat că acesta nu a epuizat căile interne de atac, astfel că plângerea/cererea adresată Curţii a fost respinsă ca vădit inadmisibilă. Fiind vădit inadmisibilă, cererea a fost respinsă printr-o decizie a judecătorului-unic, decizie care nu se comunică şi pentru care nu există nicio cale de atac.

  1. În al doilea rând, nu se comunică majoritatea deciziilor de inadmisibilitate pronunţate de Comitetul de 3 judecători (un complet al Curţii format din 3 judecători). Comitetul se pronunţă în cazurile în care inadmisibilitatea nu este vădită, ci suportă discuţii/examinări suplimentare. De exemplu, dacă judecătorul-unic apreciază că într-o cauză pe care o examinează nu există un caz vădit de inadmisibilitate, ci un caz care necesită discuţii/examinări suplimentare, el va trimite cauza spre soluţionare Comitetului de 3 judecători. Acest comitet, dacă va pronunţă o decizie de inadmisibilitate, ea nu va fi comunicată părţilor, care vor fi doar informate cu privire la soluţie, printr-o scrisoare. Cu titlu de excepţie, Comitetul poate stabili că o decizie de inadmisibilitate să fie comunicată părţilor. În lipsa unei menţiuni exprese a comitetului în sensul comunicării, se aplică regula că decizia de inadmisibilitate nu se comunică (regula 33 pct. 4 şi regula 53 pct. 5 din Regulament). Decizia de inadmisibilitate, comunicată sau nu, nu este supusă niciunei căi de atac.

În cazul deciziilor de inadmisibilitate care nu se comunică părţilor, Curtea are obligaţia ca, periodic, să facă publice informaţii cu caracter general privind aceste decizii (regula 33 pct. 5 din Regulament).

 

 

 

 

 

 

O problemă de inadmisibilitate a cererilor privind restituirea imobilelor

/0 Comentarii/în , /de

 

În legătură cu cererile adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) care au ca obiect restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, în România, Curtea a adoptat o hotărâre în cazul-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, în cauzele nr. 30767/05 şi 33800/06, definitivă la data de 12 ianuarie 2011).

Un caz-pilot se formează la Curte atunci când există un număr foarte mare de cereri/plângeri adresate Curţii care se referă la probleme similare, care se manifestă în mod frecvent, sistematic şi care sunt, de regulă, generate de neconcordanţa dintre legislaţia unui stat şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Convenţia). Prin hotărârea pe care o pronunţă într-un caz-pilot, Curtea obligă statul vizat să ia măsuri cu caracter general, care constau, de regulă, în armonizarea legislaţiei interne cu prevederile Convenţiei.

Prin hotărârea din cazul-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a stabilit că statul român are obligaţia ca, într-un anumit termen, stabilit iniţial la 18 luni şi prelungit ulterior până la data de 12 mai 2013, să adopte măsuri cu caracter general pentru a eficientiza mecanismul privind retrocedările sau despăgubirile, în scopul de a asigura o protecţie concretă a dreptului la proprietate şi în aceste cazuri.

Prin aceeaşi hotărâre-pilot, Curtea a stabilit că suspendă soluţionarea oricăror cauze similare privind proprietatea până la expirarea termenului fixat pentru luarea măsurilor generale, respective până la 12 mai 2013.

La data de 16 mai 2013, în îndeplinirea obligaţiilor statului de a lua măsurile cu caracter general stabilite de Curte prin hotărârea din cazul-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Parlamentul a adoptat Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Prin hotărârea pronunţată în cazul Preda şi alţii împotriva României (hotărârea din 29 aprilie 2014, definitivă la 29 iulie 2014, în cauzele nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 şi 28688/04), Curtea a stabilit şi ce consecinţe are adoptarea Legii nr. 165/2013 cu privire cererile adresate Curţii în materia imobilelor preluate abuziv.

Astfel, Curtea a apreciat că, în principiu, Legea nr. 165/2013 a instituit o procedură efectivă şi accesibilă pentru remedierea încălcării dreptului la protecţia proprietăţii, în cazurile care privesc imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist (par. 129 din hotărârea în cazul Preda şi alţii împotriva României).

Curtea a constatat că există şi o excepţie, când Legea 165/2013 nu oferă un remediu efectiv, deoarece nu reglementează o anumită situaţie. Este vorba de situaţia în care există mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care stabilesc, pentru titulari diferiţi, dreptul de proprietate asupra aceleiaşi clădiri (par. 124 din hotărârea în cazul Preda şi alţii împotriva României).

De asemenea, Curtea a stabilit că procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 trebuie să fie urmată chiar şi de către reclamanţii care au sesizat Curtea anterior adoptării Legii nr. 165/2013. Adică şi de reclamanţii care aveau cererile pe rolul Curţii, la data adoptării Legii nr. 165/2013 (par. 134 din hotărârea în cazul Preda şi alţii împotriva României face trimitere expresă la art. 4 din Legea nr. 165/2013, care prevede explicit că procedura din Legea nr. 165/2013 se aplică şi pentru cererile aflate deja pe rolul Curţii).

Ca atare, dacă aceşti reclamanţi nu au făcut dovada că, după sesizarea Curţii, au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013, Curtea a considerat că aceştia nu au epuizat căile interne de atac, astfel că plângerea/cererea adresată Curţii a fost respinsă ca vădit inadmisibilă (par. 142 din hotărârea în cazul Preda şi alţii împotriva României).

Dacă o cauză este vădit inadmisibilă, ea se soluţionează de un judecător unic (un complet al Curţii format dintr-un singur judecător), care va pronunţă o decizie de inadmisibilitate. Regulamentul Curţii prevede că decizia de inadmisibilitate pronunţată de judecătorul-unic nu se comunică reclamantului, care va fi doar înştiinţat, printr-o scrisoare, despre declararea ca inadmisibilă a cererii sale (regula 33 pct. 4, regula 52A pct. 1 din Regulament). Decizia de inadmisibilitate este inatacabilă (nu mai poate fi contestată sub nicio formă).

Desigur că, dacă şi după ce a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013, cu respectarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege, o persoană apreciază şi poate argumenta că modul de aplicare a legii a generat, în cazul său concret, încălcări ale drepturilor prevăzute în Convenţie, nu este exclusă formularea unei cereri/plângeri la Curte cu privire la modul în care funcţionează în concret mecanismele prevăzute de Legea nr. 165/2013.